Ziua 5 - Kamakura

Ziua 5 – Kamakura

A fost o plimbare foarte tare. Tare, tare, tare. Japonia cea veche, cautata si gasita. Shinto, Zen, Budism. Paduri frumoase, parcuri unde nu te asteptai sa le gasesti, temple, altare, si frumusete. Ordine si Armonie.

Ca idee, Kamakura a fost capitala a Japoniei vreo doua secole, de pe la 1185 (!?) pana spre 1335 (?!). In cadrul luptelor dintre marii feudali, clanul Minamoto a suferit o infrangere devastatoare prin 1155 (?!) in fata clanului Taira, si singurul care a fost lasat in viata a fost Minamoto Yoritomo (?!); acesta era un pustiulica, si cand a mai crescut, s-a inconjurat la Kamakura de samurai nemultumiti de viata de dolce farniente pe care o ducea curtea la Kyoto; apoi i-a desfiintat pe cei din clanul Taira, prea ocupati cu poezia ca sa mai tina armele asa cum trebuie.

La Kamakura am facut rost de o harta de la Office Du Tourisme si am plecat intai spre mare, unde era un foarte interesant afis care avertiza sa fugi cat vezi cu ochii daca observi un cutremur sau un tsunami.

Apoi am mers la un templu cu o mare statuie a lui Buddha, si in continuare la un traseu prin padure.

Ne-am invartit prin codrii seculari ai Japoniei ore in sir, vazand din cand in cand cate un altar.

Cel mai tare era unul in care erau mai multe locuri magice, printre care si un bazin in care daca iti spalai banii, urma sa primesti muuult mai multi decat cei spalati. Toti spalau doar monede, insa o rusoaica a spalat si niste bancnote.

In continuare am petrecut vreo ora cautand un drum spre un alt templu, mereu revenind in acelasi punct...

In timpul asta ploua intermitent, dar nesuparator. Suparator a devenit abia cand ne-am intors intr-un final in oras, unde apa nu se scurgea suficient de pe trotuar si am inceput sa inot in adidasi. Ma gandeam, daca la Nikko era ploaie puternica, si aici doar niste dusuri, insemna ca la Nikko erau in apa pana la brau.

Un grup de scolarite stationand regulamentar la semafor :)) cu umbrelutzele de rigoare

Alta suparare a fost cu mancarea – aveam noi un plan, cum ca sa mancam undeva bine dimineata, si apoi sa incercam la noroc mancare japoneza (adica sa indicam ceva pe meniu si sa speram ca va fi mancabil, si poate chiar placut). Dar nu a mers, intrucat deja trecusera 7 ore de la ultima masa, si nu prea eram in dispozitie de experimente. Am facut ochii mari in fata unui restaurant turcesc, insa era inchis. (am vrut sa le spun: “suntem fratii vostri, de la biucresh, langa istanbul”, dar nu aveai cu  cine discuta – tot o dadeau pe japoneza, desi erau caucazieni cum te vad si cum ma vezi). E, si cand eram la un pas de a manca iar la Mc D’s, am gasit un restaurant, unde am papat ceva bun (apropo, fac progrese in manuirea betigaselor).

La intoarcere, am luat un tren care urma un traseu un pic diferit de cel de dimineata (ma refer la partea din Tokyo), si ne-a lasat la Shibuya. Am luat metroul de acolo spre hotel, ocazie cu care am descoperit in sfarsit ca aceasta era linia care trece prin cladiri: Ginza, prin Shibuya. :))

Alte observatii despre japonezi: in transportul public nu se vorbeste la telefon. Calatorii se regasesc in una dintre urmatoarele trei ipostaze: citesc, freaca telefonul mobil (sms, filme, jocuri, muzica, etc), sau dorm. Astazi, cand ne-am intors de la Kamakura eram singurul care se zgaia de jur-imprejur. Ma rog, mai sunt si unii care vorbesc intre ei (niste tarani); cica daca insa un strain incalca niste reguli (cum ar fi de exemplu fumatul pe strada, langa doi japonezi care trag cu sete din tigarile lor) este un taran barbar care nu are habar de bun-simt. Ceea ce ma face sa ma intreb daca nu cumva este un fel de sentiment de superioritate al lor – adica, oare ce mi-ar raspunde un japonez daca l-as intreba daca se simt superiori fata de restul lumii: poate ar zice “da, suntem superiori”, si as zice “ok, se simt superiori”, sau poate ar zice “nu, nu ma simt superior”, si atunci oare l-as crede? Sau mi s-ar parea doar politicos? In definitiv, prea multe observatii ale gaijin-lor spun ca japonezii se simt superiori...