Ziua 3 - Tokyo

Ziua 3 – Tokyo

Citisem eu in Lonely Planet cum ca prin multimea de posibilitati de transport feroviar din Tokyo (inclusiv metrou – apropo, nu am vazut tramvaie, probabil ca nici nu le trebuie) poti face un tur al centrului (un fel de centura interioara, cum ar fi Mihai Bravu & Co.) cu JR Yamamoto Line, dureaza vreo ora. Am zis “ok”, si am purces incolo. Pe drum am remarcat pe harta ca urma sa trecem pe langa o statuie a lui Godzilla, deci ne-am oprit sa o cautam. Am gasit-o, era un fel de Godzilla mai mica (vreun metru sau asa ceva) :)).

Apoi am luat trenul – e cam pierdere de timp, ca sa nu zic direct ca am ars-o aiurea vreme de o ora, in care nu prea am vazut mare lucru pentru ca (1) era plin de lume, si (2) oricum linia asta nu este autobuz turistic ci are rol pur utilitar, si e cam ingradita la stanga si la dreapta de constructii. In fine.

Am tras apoi la Ueno (nord-est Tokyo), intr-o gradina descrisa drept a fi unul dintre cele mai bune puncte de admirat ciresii. Si se pare ca asta este si opinia localnicilor, intrucat luni, la ora pranzului, parcul era plin – spre – arhiplin. Ciresii – o frumusete. Greu de descris in cuvinte (ma rog, un poet ar avea material la greu acolo). Ne-am intalnit cu un mosh, care s-a interesat de unde venim – era una dintre putinele persoane care ni se adresa in engleza de cand venisem. A zis: “a, Romania, Ceuashasco, big palace, nice Russians”. I-am explicat ca “da, Ceuashasco, big palace, but no nice Russians”. A intors-o: “nu sunteti ca rusii [ca popor, adica]?" zic, “nu, bulgarii sunt ca rusii”. Raspunde: “dar romanii cum?!” zic: “Latins”, zambeste, “ca italienii?” In fine, am ciripit vreo 10 minute, era trecut prin multe, venea din Coreea de Nord, via Sud, si spre final s-a plans ca “rusii sunt rai, au ocupat la noi, ca la voi, iar englezii si americanii sunt si mai rai, vor sa domine lumea”.

Am vrut apoi la Zoo, dar era inchis Lunea. Asa ca am bantuit pe stradute ore in sir, printr-o parte a Tokyo-ului mai putin (muuuult mai putin adica) atinsa de modernism – niste vagi reminiscente ale orasului dinainte de WWII – se pare ca pe aici americanii au lansat mai putine bombe decat prin alte parti ale orasului, pe care in linii mari l-au cam facut una cu pamantul. Am trecut printr-o zona cu multe temple budiste si shintoiste, cu un mare cimitir unde este ingropat ultimul shogun (si unde de asemenea e plin de pisici cu o coada ciudata, ca un trunchi de arbore taiat).

In continuare ne-am indreptat spre partea opusa a orasului (chiar in diagonala, spre vest), spre parcul Meiji (vest). Am coborat la statia dinspre capatul din vest al parcului (in loc de statia dinspre est), prilej de confuzie vreo 10 minute cu privire la “unde dracu ne aflam”. In fine, am ajuns in marele parc, care insa ne-a cam stricat impresia despre buna organizare si curatenie a japonezilor: era plin de pungi de gunoaie, si de gunoaie, si era plin de praf rascolit frenetic de un vant in rafale. Ocazie cu care am fost de acord cu vorba unui clasic in viata cum ca “frumusetea florilor de cires care cad nu poate fi surprinsa de aparatul foto”.

Am purces spre Shibuya (sud-vest Tokyo), unde am avut socul vietii: o piata cu o mare de oameni gata sa traverseze, care pareau a fi trupele vreunui mare general pregatite de desant, si piata se umplea de multime, apoi se golea pentru a lasa loc masinilor, apoi iar si iar si iar. Si acolo este si statuia unui catel (Hachiko) care prin 1920’ si-a asteptat stapanul vreme de 15 ani sa iasa de la metrou (din care 10 ani dupa moartea lui) - alta poveste tipic japoneza...

Am incheiat seara absolut fabulos, cu o vedere a orasului de la etajul 40 al unui zgarie-nori in Shibuya. Era mai tare ca in Star Wars, Coruscant sau cum se chema capitala Imperiului! Basca faptul ca am vazut in sfarsit si trenul care trece prin cladiri (are statie probabil pe la etajele 1-2 ale respectivelor).

Ma rog, nu a fost neaparat la fel de fabulos faptul ca la hotel am petrecut vreo doua ore sa gasim cazare in Kyoto pentru urmatoarea etapa a calatoriei, dar fara succes.