Ziua 10 – 16 aprilie – Kyoto
A fost o zi curata, clasica dpdv al turismului organizat, si cu un noroc extraordinar de a prinde legaturile necesare la momentele potrivite.
Am inceput cu un mic dejun japonez la hostel, apoi am plecat spre Palatul Imperial. Ghidul Lonely Planet nu avea cuvinte prea mari de lauda pentru acest obiectiv, insa cred ca aici nu au nimerit-o (in timp ce recomanda cu mare caldura tot felul de pietre uitate de Dumnezeu, prin cele mai obscure locuri). Am avut un ghid in limba engleza, care s-a straduit sa ne prezinte si aspecte istorice, si anecdotice. Ar fi multe de povestit pe aici... mai ales despre perioada Heian, pe la anul 900-1000, cand curtenii se adunau pe marginea micului rau care curgea pe acolo, iar servitorii puneau cesti cu sake sa alunece pe ape, si puteau fi luate de acolo doar cand curteanul respectiv compunea un haiku, o mica poezie...
De la Palatul Imperial am plecat spre palatul shogun-ului, Nijo-jo. Facut oarecum in ciuda nasului Imparatului, parea mult mai somptuos si atragator (ma rog, aici am putut vizita si interiorul cladirii, spre deosebire de Palatul Imperial).
Alte mii de povesti inconjoara si acest palat. Poate printre cele mai celebre este cea legata de podele – Tokugawa Ieyasu a cerut ca ele sa scartaie cand cineva calca pe ele, spre a preveni astfel atacurile (vazusem intr-un film japonez ca Toyotomi Hideyoshi (cel care a condus Japonia inainte de T.I.) avea ceva similar in palatul sau). Li se spune “podele care canta precum privighetorile”... Din pacate, fara fotografii interioare – interzis a face poze... (faptul ca trebuia sa ne descaltam la intrare este, desigur, de la sine inteles).
O alta cioara japoneza...
Am parasit zona infometati, noroc ca am gasit un cafe-bar unde am putut manca rapid un hamburger – avantaj noi, intrucat era cam singurul loc unde se manca in acea zona, iar sa plecam spre locatii mai turistice ar fi insemnat sa ne indepartam de urmatoarea tinta. In cafenea erau si niste englezi care comentau despre faptul ca americanii nu au semnat tratatul prin care cetatenii lor pot fi judecati in alte state.
De acolo am plecat spre o suburbie din nord-est, Arashiyama, unde aveam in primul rand optiunea unui traseu per-pedes de vreo doua ore pe coclauri si pe aiurea. In al doilea rand, tot rasfoind eu cele trei harti pe care le aveam (Kyoto, trasee per-pedes in Kyoto, si harta autobuze Kyoto) am ajuns la concluzia ca pe acolo pe undeva s-ar fi aflat si ceva despre care citisem eu candva in Romania ca s-ar numi “Sagano Romantic Train”, care te plimba prin munti, printre ciresi infloriti si defilee nemaivazute. Si, in al treilea rand, explorand in continuare, mai ar fi fost si o varianta de retur de la capatul acelui traseu feroviar, pe apele unui rau involburat. Partea frumoasa a fost ca le-am nimerit pe amandoua. Ne-am suit intr-un tren vechi, antic, si de demult, care ne-a plimbat pe un batran traseu utilizat pentru transportul bustenilor, pe o ploaie torentiala, care ne-a facut sa ne gandim ca era exact ceea ce ne lipsea pentru o plimbare pe rau. Din fericire, ploaia a stat, iar cele aproape doua ore pe apele involburate (pe alocuri :) ) ale raului Hozu au fost cat se poate de binevenite. Este foarte interesant modul in care mana omului (care a modelat puternic tot ce se putea modela: a construit cai ferate si sosele de-a lungul raului, a aruncat cel putin 6 poduri de cale ferata peste cei 16km ai raului pe care i-am strabatut, a betonat ici-si-colo peretii muntelui, etc.) nu pare a supara cu (sper) aproape nimic natura. Am vazut o caprioara cu puiul, altii au remarcat un soim la vanatoare, etc.
Seara, inapoi in Kyoto...
Hostelul mirific...
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu