Muntii Siriu - Lacul Vulturilor

La bifurcatie, tineti tot la dreapta!

Pentru persoanele grabite / plictisite: sariti mai jos spre partea cu fotografii...

Cu ocazia celui mai recent drum cu TAROM am descoperit in revista lor un loc pe care as vrea sa-l vad, care cica e cam unic in Europa, Tinovul Mohos (ceva cu plante carnivore si un lac suspendat deasupra unui alt lac si in consecinta o anumita mlastina). Cam in acelasi timp, mi s-a povestit despre un alt loc mirific, Lacul Vulturilor, cunoscut si drept Lacul Fara Fund. Cu aceasta ocazie mi-a revenit dorul de a umbla prin Romania, si de a vedea locuri prin care nu am ajuns niciodata.

O prima tentativa a fost cu acel Tinov Mohos (mai multe despre asta, sper, intr-o excursie viitoare). Cum nu a fost sa fie, am ales Lacul Vulturilor. E pe undeva prin Muntii Siriu, pe care unii ii numesc Muntii Buzaului, insa nu-mi este prea clar de ce, intrucat de la Buzau pana acolo mananci o paine (in timp ce soferul forjeaza pe serpentine cu 80 kmh). Sunt mai multe legende despre numele acestui loc, cica acolo isi invata vulturii puii sa zboare... Alta legenda este legata de celalalt nume al lacului, “Lacul Fara Fund”, unde un cioban isi aruncase batul spre a-l gasi un an mai tarziu (!?! Care o fi legatura??! In fine...).

Mai multe surse indicau ca loc de plecare Vila 14 Scaune, insa acolo era super ocupat, iar doamna administratoare m-a anuntat ca nu avem ce sa gasim in zona, intrucat “nu este prea turistica”, ceea ce intr-un fel m-a bucurat (fara aglomeratie si grataragii), dar si intristat :) (fara cazare). Apoi, mai studiind eu Wikimapia, am descoperit Cabana Valea Neagra, care se afla cam chiar la inceputul traseului catre Lacul Vulturilor. In fine, din internet in telefon, am aflat ca respectiva cabana are vreo 15 camere, si ca era disponibila integral, datorita unui grup care isi anulase sosirea in ultima clipa (cam in ultima clipa sunam si eu, vineri dupa-amiaza, in conditiile in care urmam sa ajungem in zona in mai putin de 24 de ore).

Drumul a fost ceva mai lung decat ma asteptam, distanta de la Buzau la cabana fiind de vreo 90 de km, pe un drum cu doua pasaje prin munti (si serpentinele de rigoare, si desigur si cu cate un autobuz obosit in urma caruia coloana de masina se tara pret de vreo 5 km). In fine, dupa un viaduct magnific (Viaductul Gramatic) am ajuns la un drum forestier care ne-a condus spre puntea peste rau, spre cabana.

Mai demult cica erau doua punti, una pentru pietoni, care a disparut in aceasta primavara (si oricum era cam praf, atarna intr-o parte), si una pentru autovehicule, insa care nu inspira prea mare incredere, asa ca am lasat masinile pe marginea drumului, si am mers pe jos spre cabana.

Informatiile pe care le aveam despre traseu de pe internet erau cum ca dureaza vreo 10 ore dus-intors (5.30 / 3.30, sau, in alta sursa, 4 ore dus, 4 intors – cam ciudat, avand in vedere ca o buna parte din drum era urcus, deci la intoarcere – coboras). Chiar si cei de la 14 Scaune ne spusesera ca ar fi indicat sa intram in traseu de dimineata devreme. Asa ca la ora 13 cand am inceput noi urcusul situatia era cam ciudata, in ciuda asigurarilor cabanierului ca in trei ore jumate suntem sus, si ca se va intuneca pe la vreo 9 jumate seara. (desigur, facand abstractie de faptul ca prin padurea deasa era cam bezna mult mai devreme...).

Pe forestier inainte de a incepe urcusul

Un alt calator, dar cu traseu probabil mai scurt

Una peste alta, ne-am oprit dupa vreo ora sa servim pranzul, gen la botul calului, intr-o poienita simpatica, apoi, in inca vreo ora jumate, am ajuns in sfarsit afara din prima padure.

Eu scosesem destula apa din mine (ca sa zic asa), insa dupa ani de zile de utilizat tricouri din bumbac pe munte, am descoperit marele avantaj al tricoului din plastic (ma rog, din poliester sau cum s-o chema chestia respectiva din care este fabricat).

Ar fi momentul sa descriu putin cam cum era vremea: innorat, si ploua marunt, ba ici, ba colo, insa as spune ca era perfect pentru ascensiune pe munte: fara un soare care sa te bata pe cap, fara senzatia de a inainta printr-un cuptor incins, si, in acelasi timp, suficient de cald ca sa te simti bine in tricou si pantaloni scurti. Ma rog, la picioare eram cam fleasca, insa cred ca am supravietuit mai bine decat cu un soare aprins deasupra capului.

Si am urcat, urcat, urcat... N-as putea spune ca ne-am dat duhul din noi, dar asta doar pentru ca urcam suficient de incet (mai repede nici ca puteam :) ). Si urcam, urcam, urcam... Inca vreo ora jumate. Destul de abrupt, as spune...

Eh, si in acest timp, ploua marunt, ploua marunt, ploua marunt. Noi ne intrebam “cum de suntem aici unde ploua, cand in restul tarii este cod portocaliu de canicula...” (ulterior am aflat ca intre timp codul portocaliu de canicula se schimbase cu cod galben de ploaie – parca suntem la tropice, pentru numele lui Dumnezeu...)

Intre timp, ajunsesem la prima poiana, unde am gasit o urma de semnal GSM, si, cautand pe telefoane dupa niste harti google (traiasca tehnologia moderna, unde era ea cand eram prin Parang fugariti de ursi acu’ 15 ani??), am realizat ca suntem undeva pe la jumatatea distantei catre Lacul Vulturilor, ceea ce ne-a cam deprimat, avand in vedere ca era ora 16.

Am hotarat sa mai mergem inca jumatate de ora, si apoi sa decidem daca vom continua sau nu. Acum, privind lucrurile dupa finalizarea lor, mi se pare amuzant ca era sa ne oprim dupa ce parcursesem cea mai grea parte, respectiv acel urcus de la 600 la 1400 de metri, de unde pana la final am mers pe curba de nivel. Din pacate, nu aveam un altimetru la noi (ok, tehnologie moderna ca moderna, dar daca o lasi pe acasa nu prea te ajuta:) ), care  sa ne inspire incredere si pofta de mers (mai ales ca acum, pe curba de nivel, ba urcam, ba coboram, si era un pic deprimanta ideea ca la intoarcere aveam de depus suficient efort). (ulterior ne-am dat seama ca eram la mai putin de o ora de destinatie, insa imaginea din satelit era inselatoare, o data pentru ca pana atunci urcasem abrupt, urmand sa continuam pe curba de nivel, si a doua oara pentru ca de fapt traseul nu urmarea potecile ce vedeau de unde or fi vazut acei sateliti).

In fine, am continuat, am iesit in gol alpin, am fost un pic ingrijorati de niste latraturi, dar ne-am dat seama ca sunt pe versantul opus si am continuat cu incredere. (se vedeau stana, si sase cai frumosi, vorba filosofului...) http://www.youtube.com/watch?v=T-Zu0bRGuUQ

Am luat-o printr-o poiana peste drum, nu neaparat cu intentie, ci cu ratacirea marcajului, sarind intersectia cu Poarta Vanturilor. (apropo de aceasta denumire, imi plac la nebunie satele care se cheama Gura Siriului, Coltul Pietrei, Ohaba de sub Piatra, Obarsia Lotrului, etc., fata de Cotofanesti, Afumati, Negrilesti, Hai-Sa-Traiesti, etc.). Parca Sindrilita ar avea si ea un parfum personal...

Am ajuns la Lacul Vulturilor, (trecand pe langa un alt lac interesant, numit Lacul Secat sau asa ceva, care era cam secat, cu doar un ochi de apa.

Langa Lacul Vulturilor este si o cabana, cica a Romsilva – uneori deschisa, alteori inchisa: de aceasta data era inchisa, insa in incinta isi montasera corturile cateva grupuri.

Drumul de intoarcere a fost relativ usor pana cand am ajuns la poiana unde luasem pranzul. Facusem cam o ora jumate, si eu estimam ca vom fi jos (mergand in acelasi ritm) in vreo douazeci de minute (tovarasii de drum s-au amuzat cand le-am spus ca vom ajunge la ora 18.58).

Insa, din cauza ploii care cazuse necontenit, ultima parte a traseului era o baie de namol. Si prin care am trecut nu in 20, ci in 60 de minute – aproape la fel de mult ca la urcare.

A, si a mai fost un mic detur, la inceput, cand am trecut pe langa o turma de oi. Ma rog, noi am trecut mult pe langa, dar trei caini ciobanesti au trecut mult mai aproape de noi – au venit fiecare sa ne miroasa, sa ne cunoasca, si (sper) sa se imprieteneasca.

Cand am ajuns in sfarsit, am urmat sfatul cabanierului si ne-am transportat autoturismele in curtea lui. Asta a presupus traversarea acelei punti mirifice.

Celalalt autoturism a traversat inaintea mea. Am privit puntea cum se legana in timpul trecerii sale – ancorata doar in trei cabluri si leganandu-se maiestuos.

Apoi, in fata podului, am stat cateva secunde, timp in care in mintea mea ceva urla: “nu face asta!!!”. Apoi, am lasat geamul jos (ca daca pic in apa cu punte cu tot sa pot sa ies – vezi Myth Busters), si am mers inainte. Imi aminteam de un roman al lui Sven Hassel in care gasca trebuia sa traverseze o punte suspendata cu tancurile, si cum ultimul tanc s-a prabusit in adancuri o data cu podul. 

Ajuns dincolo, a parut usor. Probabil cam asa o fi si cu Bungee Jumpin? Nu prea cred...

Eh, si seara a continuat cu tipicul romanesc: gratar, mici, carnati, bere, discutii, povesti, bancuri, etc. Deliciu. Si toate acestea posibile mai ales datorita implicarii gazdei (noi glumeam pe traseu spre intoarcere, cum o sa il rugam pe cabanier sa ne pregateasca cina, insa el s-a oferit de cum ne-am intors sa ne faca focul, si apoi sa vegheze carnurile de pe gratar-> multumim foarte!!!)

A doua zi, m-a amuzat cum pasea unul dintre cainii cabanei pe podul suspendat. Si mai ales cum s-a plasat el la capatul dinspre drumul public, sub placuta cu “nu intrati”.

Ce sa mai spun? Poate niste indicatii practice. Total urcus au fost 4 ore (cu o masa de vreo 25 de minute), total coboras aproape 3 ore. Un pic mai optimist decat alte recenzii ale acestui traseu, iar la coborare am fi scos chiar un timp mai bun, daca nu am fi avut parte de acei simpatici ciobanesti mioritici si de noroiul din drum.

Si as mai adauga ca traseul este foarte bine marcat (din punctul meu de vere), cu banda rosie pana in gol alpin, apoi cu punct rosu pana la Lacul Vulturilor. Recenziile de pe internet se plangeau ca marcajul este cam rar, insa (fara intentie de superioritate), cred ca ele gresesc... :) Nu este cazul sa vopsesti fiecare copac si piatra care iti ies in cale... Iar pentru cei care nu stiu incotro sa o apuce, merita sa urmeze sfatul localnicilor: “La bifurcatie, tineti tot la dreapta!”

Cabana

Viaductul 

Ps. Lacul de acumulare este superb.