Muntenegru - Ziua 2 - Tara - Ostrog - Pe drum

De dimineata am plecat la rafting pe Raul Tara. Acest rau creaza un fabulos canion, unul dintre cele mai interesante din lume (al doilea dupa Marele Canion din SUA, dpdv lungime / adancime: 140km / 1.300m).

Acum, fiecare tara isi vinde turismul cum poate mai bine. In Romania, de exemplu, sunt cateva grupuri de inimosi care organizeaza tururi de rafting, dar putini, si nu prea multa lume stie de ei. Cu unul am colaborat excelent pentru o tura pe Jiu, care a fost mult mai spectaculoasa decat cea de pe Tara. Acum, facand sapaturi in timp ce scriu amintirile din Muntenegru, gasesc mult mai multe surse de rafting decat in urma cu trei ani, cand am mers pe Jiu (Google search: rafting Jiu). Oricum, baietii cu care am mers eu in 2009 sunt aici: http://whitewater.ro/ro/rafting/ture-rafting/jiu.html

(Remarca: plasamentul de produse este gratuit pe acest blog, si include doar ce am trait personal si mi-a placut).

Deci, poze rafting Tara:

Organizarea nu a fost neaparat cel mai tare punct al gastii cu care ne-am plimbat, dar nici al nostru. Noi macar aveam scuza ca nu stiam la ce sa ne asteptam. Ideal ar fi fost (ne-am dat noi seama la final) sa fi mers cu masina noastra in camping-ul lor, sa facem tura cu ei, si apoi sa ne caram. Insa, neavand habar despre cum merge treaba, am aranjat cu ei sa ne ia de la Enigma (pe la 10), am facut rafting (orele 11-13), si am ars gazul vreo ora jumate in acelasi camping, pana sa fim iar transportati la Zabljak (inca 30 de minute de drum). Asta a fost, dar in tot acest timp cei care nu au venit la rafting s-au uscat de plictiseala in Zabljak.

Apoi am demarat in tromba spre litoralul muntenegrin.


View Larger Map

Din nou, munti, serpentine, munti, serpentine, munti, serpentine. Spre deosebire de cum merg lucrurile in alte tari, aici s-a investit major in imbunatatirea infrastructurii, iar GPS-ul nostru (cu harti vechi de doar vreo 4-5 ani) era bulversat frecvent - multe sosele noi, etc. Intrucat deja se facuse dupa-amiaza bine (trecuse de ora 16) trageam destul de tare spre mare, si doar din intamplare am ajuns la un indicator, dincolo de Niksic, spre Manastirea Ostrog. Acesta este un alt Trebuie-Sa-L-Vezi al Muntenegrului, fiind vorba despre o manastire undeva pe coasta muntelui. Am urcat cu masina vreo 15 km pe un drum de munte spectaculos, insa de unde se termina soseaua pentru autovehicule mai urma o poteca pret de vreun ceas, pe care nu am mai parcurs-o, din lipsa de timp.

Ctitorita prin secolul 17, ceea ce ramane este reconstructia de prin secolul 20, in urma unui mare incendiu survenit intre timp. Din pacate, nevizitand-o, nu pot sa comentez prea multe despre ea. Doar ca imi aminteste un pic de Petra.

Mai departe am mers intins catre litoral, trecand pe langa capitala Podgorica, despre care cineva din masina a comentat (observand-o de pe centura) ca arata ca un sat. Din nou, ma abtin de la observatii.

Drumul spre mare este iarasi spectaculos. Trecand dinspre Podgorica spre Cetinje, munti si iar munti, iar apoi acesti munti se pravalesc abrupt spre Marea Adriatica.

De sus de pe munte, vedere spre mare:

Intr-un final am ajuns la Becici (unde urma sa stam, vreo 2-3 km departare la sud-est de Budva), am sunat-o pe gazda de la Villa San Marco, si ea ne-a anuntat ca tatal ei va fi imediat langa noi, cu o naframa in varf de bat (ma rog, in timpurile moderne, cu o bucata de carton pe care scria "San Marco"...

Despre gazda noastra din Becici: ca sa fiu cinstit pana la capat, scriu acest jurnal la o mica bucata de vreme de cand s-au petrecut lucrurile. Si intre timp, s-au mai petrecut altele. De exemplu, am trimis pe booking.com un review al sederii la Villa San Marco, si intre timp mi-a sosit confirmarea publicarii respectivei opinii. Eh, si intrand eu pe respectiva pagina, am fost amuzat de un comentariu al unui rus despre acelasi hotel: "The owner is a great man!".  :)) Si, rememorand cum am fost primiti, nu ma mir ca respectivul rus a fost foarte placut impresionat! (sper sa nu fiu gresit inteles).

Pe noi, gazda (un munte de om, mare si la stat, dar si la suflet as spune) ne-a asteptat in strada mare (dupa acel telefon), si ne-a condus spre hotel, unde nu ne-a lasat sa debarcam bagajele decat dupa ce am gustat doua slibovitze (caci, "hey, un barbat are doua picioare!"), apoi a predat camerele fetelor, carora le-a indicat unde pot sa gateasca etc., iar pe noi, barbatii, ne-a poftit la inca o slibovitza (doua, de fapt, caci, "hey, doua maini are un barbat", am subliniat eu). Si totul in timp ce slobozea un torent de vorbe in limba lui, din care nu pricepeam o boaba, iar micile mele cunostinte de limba rusa nu pareau sa ajute prea mult.

Apoi am facut o mica plimbare de seara pe malul marii, terminata cu o delicioasa cina.